Ne doare viata, ne dor ingerii!
Am vrut să te înțeleg mai bine.
Am vrut să ne înțeleg „pe noi” acolo unde nu mai exista acest cuvânt. Momente când vrem să ne dezlegăm…. fugim de noi, ne ciocnim de cuvintele dintr-un cântec… și ne spunem doar că rana trece și o să ne vindecăm… E ok- mai tragem o gură de aer și ne spunem că putem, putem merge și mai departe când nu mai putem, când oboseala se hrănește din energia propriei noastre vieți, când nu mai știm ce timp e – acela ca să ne ascultăm… când ne e frig de oameni și ne strânge singurătatea propriei încăperi. Încotro?
Ne luăm viitorul unul altuia, tu mie, eu altcuiva, ție altcineva. Merităm și nu merităm șanse atunci când venim cu cioburi ce ne înțeapă pe noi și pe ceilalți… cioburi cauzate doar de alții dinaintea celor prezenți, de noi fiindcă nu am știut să punem limite și bariere când ar fi trebuit. Ne lăsăm dezgoliți, violați în intimitate și de dragul celorlalți nu știm să spunem: STOP! ATÂT! DE AICI MAI DEPARTE E O LINIE peste care nu ai voie să treci!
Viața o ardem în tăceri și apoi ele ne dor… ne dor tare când nu mai există nicio șansă să refacem ce ni se dă, ce ni s-a dat! E corect să simțim ce simțim?! Oameni nebuni de fericire, de dureri, de iubire…. ce creează la rândul lor lanțuri de dureri , de așteptări, de vise și de cuvinte neîmpărtășite. Ne lovim cel mai mult atunci când ne iubim. Nu știm să ne apropiem. Credem că iubirea e luptă și indiferența e iubire- pentru că mereu uităm care ne e rolul- rolul uman, rolul de om, rolul ce ne e dat când suntem într-o relație: de prietenie, de iubire, de amiciție.
Nu , nu e nevoie să domine nimeni! Nu , nu e nevoie să fim vanitoși și răi tocmai cu omul pe care -l iubim. Nu e luptă! Nu e concurență ci uniune… dar câți înțeleg?! Nu e care pe care… fiindcă așa nu pierde unul, pierd amândoi. Însă egoismul țipă prea tare între noi.
Renunțăm la tot. Uităm să iubim. Apoi ne e dor de ceea ce simțeam și trăiam iubind. Ne e frică. Și apoi din frică nu mai știm să scoatem capul înspre mânie și să mai facem un pas, să ieșim din ceea ce ne tumefiază sufletele.
Plecăm departe, credem că alte meleaguri ne vor rupe de ceea ce am trăit și ne-a frânt. Însă nu e adevărat.
Visăm să dispărem și să lăsăm greul… ca un praf- aruncat și estompat în vânt, ca și cum totul se poate diminua atâta de ușor. Dar nu e adevărat!
Ne doare viața !
și … Ne dor îngerii!
Ne doare când nu ne înțelegem pe noi și cel mai tare ne doare când oamenii pe care îi iubim, înțelegem că nu ne-au înțeles deloc dar au pretins a ne fi prieteni: 10, 15, 35 de ani. Ne prăbușim în râsete ce dor, sub lumini puternice ce ascund răni profunde, în culori calde ce estompează umbrele culorilor închise. Suntem oameni loviți în sufletele lor, ce atunci când dăm în viață peste dureri copleșitoare ne dorim să murim, ca fix, în punctul în care suntem puși față în față cu moartea să ne dăm seama că în majoritatea restului vieții nu facem altceva decât să ne prostim, să nu știm cum să discernem și ce să alegem. Noi murim fiindcă nu știm să trăim.
AMIN
Articolul a aparut si pe bel-esprit.ro. Il puteti gasi aici.
