Despre tine, despre mine....

Te-ai gândit vreodată cât e de folositor să te gândești la tine ca la un binecuvântat al sorții? Tu ești unealta prin care Dumnezeu se relevă întregii lumi, prin care El crează, aduce în realitate, schimbă, mută piese, oferă și primește; prin noi El se reconstruiește. Te-ai gândit vreoodata la așa ceva? Și dacă nu, acum citind aceste cuvinte , ce rescriu ele în tine? Ce hotărâre pun, cu declick, în șurubăriile mecanisemelor din care ești format, încât să îți asumi RESPONSABILITATEA? Responsabilitatea de a a te hotărî să faci și să faci bine, să faci pentru a servi celorlalți, lumii, frumosului , armoniei și restructurării. Avem nevoie de modele în viață. ȘI ne suntem modele unii altora. Chiar și atunci când ne recunoaștem că tipar al RAULUI. Comparații ce schimbă viața, ne sunt motor spre a evolua, spre a cântări, spre a mulțumi și a gusta viața. Cum e când știi că prin tine, DUMNEZEU se crează, își aduce la realitate visele și își extinde conștiința? Cum e când știi că deții în tine și în ADN-UL tău toată înțelepciunea strămoșilor tăi și toate hibele lor, tot acolo, în tine, așteaptă acum a fi soluționate? Cum e când știi că de tine depinde viitorul acestui PĂMÂNT, a acești umanități? Un pas mic pentru Dumnezeu făcut prin fiecare dintre noi, și un pas atât de colosal pentru această societate, conștientizat prin fiecare dintre noi , că avem RESPONSABILITATE: RESPONSABILITATEA de a vorbi, de a gândi, de a privi și de a proiecta, de a crea și a armoniza. Mie îmi este greu și totodată îmi dă putere. Mă ajută să reconfigurez cubul RUBIC, din care mi-s formată. Totul devine ordonat, organizat, pe culori și suprafate- nu o amestecătură căreia nu-i dai de capăt niciodată fiindcă nu știi ce are la bază și ce vrea să arate. Eu... Simt că trăiesc când fac lucrurile în felul meu, în tempoul meu, când fac ceea ce mă face să simt că trăiesc, că pulsează viața în mine, fiindcă toate acele acțiuni și gânduri și ceea ce mobilizează în mine verbul a face vine dintr-o putere lăuntrică, adâncă, ce îmi dă forță și putere. Simt că trăiesc când îmi pun amprenta unică de a face totul în modul meu aparte de a-l crea. Fiindcă de fapt cu toții creăm în fiecare moment al vieții noastre câte ceva. Creăm cuvinte și stări, creăm priviri și creăm felul în care suntem percepuți de ceilalți ori felul în care ne dăruim lor . Ne creăm propriile emoții și creăm filtrele prin care percepem viață. Simt că trăiesc când mă dăruiesc, când mă gândesc la cât de mult aș putea aduce într-o zi lumina și bucurie în viețile celorlați, când mă gândesc la cum prin tot ceea ce sunt și fac și acționez și creez, mă aduc în slujba celorlați . Simt că trăiesc când aflu noutăți care îmi hrănesc spiritul și mintea și apoi împărtășesc cu ceilalți; când am inspirație de a mă scrie și, când Dumnezeu îmi dă binecuvântarea de a se scrie prin mine, pentru oameni și viață. Și mai simt că oricât de final pare acel PUNCT în care zic că nu voi ajunge niciodată, e mai aproape decât pot crede. Da, vorbesc de MOARTE- nu știi când, unde și cum și dacă îți aduci în fața ochilor măcar așa, fulger, într-un moment al zilei această conștientizare, ai să vezi cât de mult te va face să oferi, să vrei să simți, să înțelegi, să dăruiești mai departe. Fiindcă iubirea în asta constă - în fapte care ne scrijelesc sufletul precum atingerea unei pene și totuși, deși atât de blând, ele rămân în sufletul nostru și în sufletele oamenilor cu care interacționăm. Cu blândețe și cu iubire să faci totul, în armonie și dăruire, în ideea că orice faci ( te) (re)construiești ( în alții, ori în tine). Azi mi-am făcut un dar mie, spunându-ți cum poți să trăiești, un dar ce a venit la mine când încercam să mă găsesc, să mă liniștesc, să îmi înțeleg menirea pe acest pământ Nu ajunge doar că SUNT, e nevoie să mă și creez. Și da, simt că trăiesc chiar și atunci când energia respingerii și a durerii vine în valuri colosal de mari, sau mici și șfichiuitoare, către mine. Învăț noțiunea a ce înseamnă să IUBESC, dincolo de plăcerile rapide și carnale. ÎNVĂȚ e verbul la care încă construiesc.