Confesiuni fără titlu

Dincolo de cuvintele mele sunt trairile eșuate, nespuse, simțite prea plenar, prea adânc, prea franc într-o lume în care în ultimul timp simt doar că mă scufund. Avem nevoie de dovezi palpabile pentru a înainta, pentru a ne ști scopul, rostul, ținta. Și în caz că acel ceva dispare, plutim ca o frunză în vânt, ca un vapor ce nu își știe țărmul unde are să acosteze- ci doar e într-o lungă croazieră pe acest pământ neștiind când, cum și dacă va ajunge undeva , doar plutind, prin anotimpuri, vânturi, soare, furtuni, valuri gigant și liniștea largului albastru. Oare cât ne e îngăduit să trăim pe acest pământ? Până când împlinim visele altora? Până când atingem acel "aha" al conștientizărilor? Până învățam să ne iubim? Sau până când eșuăm într-un mod atâta de indubitabil încât chiar de am vrea să continuăm să trăim, știm că la fel am acționa? ȘI atunci...nu ne rămâne decât să cerșim timp pentru a accepta ce am realizat stângaci, greoi...mințind, mintindu-ne pe noi. Timp pentru a face pace. Pace cu noi. ȘI a ne accepta. Într-o lume a problemelor semnele de întrebare sunt izbăvitoare. Întrebările acelea franci ce izvoraresc din noi, când vrem să fugim și nu mai avem unde. Eu nu pot trăi fără să mă copilăresc, fără să mă fac că nu există probleme, fără să nu râd, să nu mă prostesc, fără să nu visez cu ochii atârnați de norii tiviți de razele de soare; fără un entuziasm uneori prostesc de copilăresc la orice, eu ...altfel nu pot trăi- simt că îmbătrânesc . Eu când mă gândesc că pot totul , pot. Nu am nevoie de alții ca să îmi tăie aripile căci am predilecția de a mi le tăia și singură- doar că mă înfurii când alții se năpustesc asupra visurilor ce mi le scot în port- sufletul meu vrea doar să știe că se poate și așa, trăind pentru a visa, visând pentru a trăi și a ști că te poți descurca într-o lume în care cu toții devin jocuri de puteri, de competiții, de a arăta cât de bine pot fi altcineva. Eu mă răzvrătesc la lipsa respectului. Cum să îți permiți să ataci visurile cuiva? Unde e respectul față de viața celui care stă în fața ta? Să știu că pot face oamenii să radă, să știu că trezesc în fiecare pe care îl întâlnesc pe cale, reacții, să văd cum li se schimbă mina când le șoptesc secrete, când avem discuții în contradictoriu, când le împărtășesc cu suflet deschis ceea ce simt , trăiesc, gândesc- eu nu pot trăi altfel- e ca și cum nu mi-aș mai lăsa viața să curgă firesc. E că și cum un copac nu ar mai avea trunchi, anul zile și mâinile noastre degete. Mi-e greu să nu le pot face așa cum vreau. Și culmea, în ultimul timp simt că societatea îmi impune standarde și moduri de a mă comporta, de a fi, de a mă adapta în această clasare de MATURIZARE.

Etape.

Le văd pe toate, le simt, știu ce e omenesc, ceea ce e încadrat în AȘA SE FACE și totuși mă revolt. Fiindcă viața mea nu vrea să intre în tipare. Ființa mea nu știe decât să meargă împotrivă curentului, să se implice în greutăți fără rost că apoi să se bucure de simple raze de soare; eu cu ale mele povești create în miile de rețele neuronale, pe care încerc să le aduc la viață brusc, și apoi mă dumiresc că una e visarea, alta e a face ceea ce ai de făcut, a accepta ce vine în viața ta și alta a te zbate să faci CEVA doar pentru că așa crezi că va fi bun și se arată a fi grotesc de hacana. Eu nu vreau să mă căsătoresc. Eu vrea ca ceea ce simțim noi doi să fie extrordinar de brut, de natural de firesc. Nu fiindcă așa se face ci fiindcă , suntem unici și făcuți să fim amândoi. Nu încadrat în tipare și rigori. Nu pentru că toate lumea face ori că sună ceasul biologic. Nu. Refuz total și complet aceste aberații ale unei societăți . Suntem energii , suntem pulsații și dacă avem norocul să pulsăm în sincronicități, tu și cu mine, unul cu celalat, femeie și bărbat e minunat. Dacă nu, e mulțumitor și faptul de a ne fi întâlnit și a ne fi transformat, puțin, atât cât timpul ne=a permis: indecis, sobru, dur sau purificator. Cele mai calde amintiri sunt cele în care tranșant, brusc am făcut ceea ce nimeni nu se aștepta. Cele în care m-am suprins răvășitor până și pe mine. Cele în care libertatea sau avântul meu m-au luat în iureșul trăirilor. Fără planuri. Ci doar pentru că așa simțeam. Când am depășit acel : așa se face dându-l la schimb pe așa simțeam, atunci s-au întâmplat și s-au rezolvat atâtea. Știu că pot să îndur. Mult. Extrem de mult. Putem cu toții. Uneori cu rost, alteori doar de a pune-n funcțiune adrenalina din noi. Ce nu se poate însă să încălcam, e să nu ne fim nouă înșine franci, să uităm să ne vorbim și să trăim vertical cu tot ce avem mai minunat depozitat în suflet și care ar fi cazul să putem împărtăși lumii. Comori. Nu avem nevoie de nimic până la urmă, căci totul suntem noi- doar că lectille , pe toate le învățam cu ceilalți, alături de ei. Așa că nu vreau să mă supun regulilor societății. Regula e o limitare. Limitare e un vis spulberat, iar visul spulberat ne frustrează, ne îngustează. Refuz. Nu din prostie ci dorința de a mă manifesta așa cum sunt, netrunchiată: de reguli, de impuneri, de DOAR ASTA E CALEA și în rest e greșit Nu. Pur și simplu mă opun. Povești personale. Dâre lăsate în urmă..credem ca suntem unde pe ape doar că nu e asta. Suntem ceea ce suntem acum. Trecutul ne-a creat. Viitorul se construiește mereu și are o infinitate de posibilități de a fi realizat. Binele și răul se pot schimba imediat unul în celalat. Îmi dau voie să greșesc, foarte mult în ultimul timp. Acopăr cu mult noroi copilului interior pentru trece un test . Testul meu cu mine si capcacitatea ascunsa din mea. Am început îmi sfarm povestea personala . Ce se întrezărește fi dincolo de ea?!...............